Pe un drum, lângă un crâng,
Merg adesea să mai plâng,
Iubesc acolo un copac,
Mă ajută să mă-mpac.

Mă grăbesc să îl ajung,
La piept iar să îl mai strâng,
Ascultă de-a mea durere
Și chiar știe cum să spere.

De departe mă poftește,
Cu blândețe mă primește,
În umbra lui mă odihnesc,
Cu el tainic mă sfătuiesc.

Stă acolo de ani mulți,
Dacă vrei să îl asculți,
Îți spune cum să răzbești,
Prin furtuni să reușești.

Îi știe pe toți din drum,
Despre ei îmi zice-acum,
Spune că omu' își vede
De-al său rost așa cum crede.

Pe-al său drum omul să meargă,
Doar ce-i bine să aleagă,
Să iubească și să ierte,
Chiar de sufletul său pierde.

Azi degeaba mă grăbesc
N-am cu cine să vorbesc,
Din copacul cu simțire,
A rămas … o amintire.

Ieri furtuna s-a stârnit,
L-a pământ mi l-a trântit,
Anii lungi și cu credință
S-au sfârșit în suferință.

Când furtuna e prea mare,
Nimeni nu stă în picioare,
Nici copacul n-a putut,
Chiar de-a vrut, n-a răzbătut.

Dar din rădăcini uscate
O idee mai străbate:
“Ascultă-ți inima divină,
Lucruri bune or să vină.”

(copacul)